Cuvânt la Vinerea Mare a Patimilor Domnului.

În centrul acestei cuvântări se află memorabilile șapte cuvinte rostite de Iisus răstignit pe cruce.

1.”Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de- dreapta și altul de-a stânga. Iar Iisus a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“(Luca 23,33 -34). În timp ce ei îl chinuiau, îl batjocoreau, îl scupau si-L și-l șicanau, Iisus se roagă Tatălui ceresc să-i ierte. Contrastul nu poate fi mai mare: pe de o parte răutatea, ura, iar pe de altă parte bunătatea, dragostea și iertarea. În aparență câștigă răutatea împotriva bunătății. În realitate însă, învingător e Cel învins. Cei ce l-au răstignit și chinuit pe Iisus trupește și sufletește nu cunoșteau decât o singură putere, pe cea brută, pe cea a răutății, în care s-au dovedit maeștri. În chinurile crucii Iisus le arată lor și nouă că mai există încă o altă putere, cu mult mai mare și mai însemnată, aceea a iertării. Cei ce l-au răstignit pe Iisus, fără să-și dea seama, au fost ei înșiși învinși, îngenunchiați de răutatea din ei. Cea mai mare putere este aceea a iertării și a dragostei. În culmea durerilor trupești și sufletești, Iisus își îndreaptă privirea blândă spre ei, fără nici o umbră de răutate și răzbunare, în loc să-l roage pe Tatăl ceresc să-i pedepsească, se roagă să-i ierte. La răutatea lor, răspunde cu nemărginita Lui dragoste și iertare. Iisus răspunde la rău cu bine, cu dragoste, cu iertare. Crucea Domnului ne face dovada că iertarea și dragostea sunt cele mai mari puteri, care pot transforma răul în bine, ura în dragoste., care-i poate împăca pe oameni, care poate schimba soarta lumii, care poate așeza omenirea pe noi și trainice temelii. Aici găsim explicația, înțelesul din prima strofă a stării a doua a Prohodului: „Cela ce pe cruce mîinile ți-ai întins Și-ai zdrobit de tot puterea celui rău“. Biruitor e Cel răstignit, pentru c-a putut să-i ierte și chinuitorii Lui, care l-au condamnat absolut nevinovat la o moarte atât de îngrozitoare. În iertarea Lui se ascunde puterea Lui absolută dumnezeiască.

2.“ Pomenește-mă,Doamne, când vei veni în împărăția Ta. Adevărat grăesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai.“(Luca 23,42-43).Cui îi adresează Iisus pe cruce între doi tâlhari cuvintele acestea? Ce înseamnă aceste cuvinte? Cine este cel dintâi căruia Iisus îi face parte de biruința crucii Lui? Cui îi promite raiul? E unul de care nu ne-am aștepta. Noi l-am căuta poate pintre ucenicii Lui sau dintre cei care i-au fost mai apropiați. În realitate, primul care primește această asigurare, promisiune este unul din cei doi tâlhari răstigniți împreună cu El, care nu ca celălalt, care îl șicana și el pe Iisus, ci care în ultimele clipe pe cruce s-a îndreptat și a recunoscut nevinovăția lui Iisus.”Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.“(Luca 23, 41). Chiar și în ultimele clipe ale vieții ne putem îndrepta, ne putem apropia în credință de Iisus Hristos. Cuvintele:“astăzi vei fi cu mine în rai“ n-au fost adresate numai vecinului lui Iisus de pe cruce, ci ele au o semnificație deosebită și pentru noi. Și pe noi ne asigură că „astăzi” când murim suntem la El și cu El, că nu ne scufundăm și nu ne dizolvăm în nimic, că mormântul rece și întunecat nu e ultima stațiune a existenței noastre. „Astăzi”nu după poate mii și mii de ani când va avea loc sfîrșitul lumii, al universului acestua. După ce murim, Dumnezeu nu ne dă uitării, nu-și ia mâna de pe noi. Iisus îi promite acestui tâlhar că va fi cu El în rai, pentru că El are această putere să-i facă parte de rai.

3.“ Deci Iisus,văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului:Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.“(Ioan 19, 26-27).“Când am să te mai văd, veșnica lumină, bucuria și dulceața sufletului meu, a strigat Fecioara, tânguindu-se. Cine-mi va da lacrimi și izvor nesecat, ca să plâng pe Iisus, dulcele meu Fiu, a strigat Fecioara., Maica Domnului“. Cuvintele acestea din cântarea Prohodului vor să ne apropie de durerea pe care a trăit-o ea. Dacă Iisus i se adresează Maicii Lui, tocmai în aceste clipe de sfâșietoare durere și pentru ea cu cuvintele distante și reci: „Femeie”, n-o face desigur dintr-un sentiment de înstreinare față de ea, oricum îi poartă de grije după moartea Lui, ci vrea să-i spună prin aceasta că El e mai mult decât Fiul ei, ci și Mântuitorul ei, cum e și al nostru. Se exprimă astfel, ca să vadă și ea în El nu numai pe Fiul ei, ci și pe Fiul lui Dumnezeu.Încredințând-o Sf. Ioan Evanghelistul, Iisus o încredințează pe mama Lui comunității primilor creștini, o introduce în comunitatea de credință. Mai ales ea face parte din împărația Fiului ei, nu numai pentru că l-a născut, ci și pentru că ea crede că Fiul ei e totodată și Fiul lui Dumnezeu.

4.”Mi-e sete”.La nunta din Cana Galileii Iisus a făcut din apă vin, la fântâna lui Iacob îi vorbește femei samarinence despre apa vie, pe care i-o poate da El. Altădată tot El a zis:”Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea”(Ioan 7,37). Cum e posibil ca tocmai El să sufere de sete și să se afle la discrreția altora, ca să-i dea să bea? Pe cruce răstignit, Iisus nu dă nici un semn al puterii Lui dumnezeiești. Renunță la această putere.Îl vedem ca om, care sufere până și de sete. S-a predat total în mâinile răufăcătorilor Lui. Cum să nu-i fie sete dacă ne gândim câtă energie a consumat ca să suporte starea de răstignire pe cruce, pe care se prelingeau picături de sânge care-i secătuiau trupul torturat. Și setea aparține patimilor Lui pe cruce.

5.“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“(Matei 27, 46) a strigat Iisus în ceasul al nouălea. Intesitatea acestor cuvinte se vede din aceea că El nu le-a rostit, ci le-a strigat cu glas mare. E un strigăt din adâncul ființei și suferinței lui Iisus pe cruce.Cu trupul rupt de durere, cu fața palidă plină de sânge atârnă Iisus pe cruce între cer și pământ, cu brațele larg deschise, cuprinzând parcă într-o largă îmbrățișare pe toată omenirea. Dacă abia ne putem imagina că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, rabdă batjocoră, lovituri, chinuri, cum ne-am putea imagina ceva și mai mult decât atât, anume că Dumnezeu l-a părăsit pe Fiul Lui pe cruce? Și totuși, așa este. Iisus e absolut singur, e părăsit de oameni, nici Dumnezeu nu mai e alături de El. Așa ne spun cuvintele:“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Tocmai când trece prin culmea durerilor, tocmai acum în fața morții, nici de la Tatăl ceresc nu mai primește alinare și întărire. Nimic n-a lipsit ca suferința Lui pentru noi să nu meargă până la punctul cel mai de jos, acolo unde nu se poate merge mai departe, pentru că e consumată în întregime. Nu se mai poate mai mult. Dumnezeu l-a făcut pe Iisus să simtă toată greutatea păcatelor noastre pe care le- luat asupra Lui. Dar dacă Dumnezeu l-a lăsat singur, nu se îndepărtează Iisus de Tatăl ceresc. Și în culmea suferinței, a singurătății îl numește, impresionant pentru noi, „Dumnezeul meu”. Nu-l mai simte pe Dumnezeu alături de El, dar și în aceast singurătate absolută nu-l părăsește El pe Dumnezeu. Rămâne în legătură cu Dumnezeu și atunci când pe Dumnezeu nu-l mai simte aproape. Iisus vorbește cu Tatăl Lui, nu se îndoiește de dragostea Lui părintească. Îi încredințează duhul Lui. Nici o urmă de îndoială în dragostea părintească, cu toată plângerea „pentru ce m-ai părăsit?“ Iisus știe că și atunci, când Dumnezeu pedepsește, când își întoarce fața Lui de la cineva, rămâne bun și drept.

Singurătatea lui Iisus în fața morții ne îndreaptă privirea și simțirea spre atâția care în zilele noastre se sting din viață în spitale singuri, izolați din cauza coronavirus-ului, lipsiți de dragostea celor dragi din familie, care în multe cazuri nici până la groapă nu-i pot însoți. Cel care a cunoscut suferința și singurătatea în toată intensitatea lor este alături de cei care își sfârșesc viața în astfel de condiții. Nici când nu mai avem absolut pe nimeni, nici atunci nu ne putem socoti singuri.

În această singurătate în agonia morții pe care o trăiește pe cruce, Iisus se află în situația multora, care fac experiența absenței lui Dumnezeu. El se aseamănă nouă și în această situație.Mânia dumnezeiască dreaptă pe care o merităm pentru necredința și păcatele noastre, îl lovește pe Iisus în locul nostru. Dumnezeu l-a părăsit pe cruce pe Fiul Lui, ca să nu nepedepsească pe noi, așa cum ne spune Sf.Apostolul Pavel: „Căci pe El, care n-a cunoscut păcatul, l-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim prin El dreptatea lui Dumnezeu“(2 Corinteni 5,21). Dragostea lui Dumnezeu față de noi merge așa departe, încât il jertfește pe Fiul Lui pentru noi. Deaceea, cuvintele lui Iisus: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsi“ au foarte mult de-a face cu noi, pentru că în această părăsire Iisus ajunge în situația în care putem ajunge și noi. Se aseamănă nouă și în această privință, când ne simțim singuri în fața morții, când simțim lipsa lui Dumnezeu, îndepărtarea Lui de noi datorită îndepărtării noastre de El. Pe Dumnezeu îl simțim departe de noi, mai ales în suferință și moarte, când toată viața am stat departe de El. Noi suntem aceia, care îl părăsim pe Dumnezeu și o facem și atunci, când îi părăsim pe semenii , pe frații noștrii. Deaceea, El ne poate întreba și pe noi: fiule, pentru ce mă părăsești, dacă eu am jertfit pentru tine până și pe Fiul meu?

6.“Părinte, în mâinile Tale, încredințez duhul meu“(Luca 23,46).Constatarea că Dumnezeu l-a părăsit, exprimată în cuvintele de mai sus, faptul că Iisus la un moment dat nu-l mai simte pe Dumnezeu alături de El, tocmai în momentul nemărginitei suferințe, nu-l determină să deznădăjduiască, să simtă că Dumnezeu l-a părăsit pentru totdeauna. Încrederea Lui în Dumnezeu-Tatăl rămâne până la ultima suflare neclintită. Numai această încredere, mai ales în momentele de criză ale vieții, ne ajută și pe noi să nu nescufundăm în deznădejde.

Părintelui ceresc, Cel care l-a părăsit pe Iisus pe cruce, Care pare să fie așa de departe de El, i se adresează Iisus cu cuvîntul atât de familiar și de cald „Părinte“. Prin cuvintele: Dumnezeul meu, Părinte, nu-l imploră pe Dumnezeu să-i ușureze suferința, pe care a aceeptat-o pentru ispășirea în locul nostru a păcatelor noastre, ca să ne impace pe noi Dumnezeu, ci ca să-i încredințeze duhul Său. Îi încedințează cu încredere ceea ce îi este de mare preț, duhul Lui, sufletul Lui. În fața morții Lui trupești, pe care o simțea foarte aproape s-a îngrjit de duhul Lui. Știa că acesta nu va muri împreună cu trupul torturat pe cruce, ci va rămâne viu și voia să-l știe la Dumnezeu, căruia i-l dăruește cu încrederea care vine din credință,( de aici cuvântul încredințare). De la Dumnezeu vine duhul nostru și tot la El ajunge când se va despărți prin moarte de trup. Nu rătăcește pe undeva prin univers, ci se întoarce la Cel care l-a dat.

7. „Deci, după ce a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a. Și plecându-și capul și-a dat duhul”(Ioan 19,30). Iisus n-a folosit cuvântul sfîrșitu-s-a, ci săvârșitu-s-a, adică a desăvârșit, a împlinit misiunea, planul pentru care a venit în lume, drumul pe care a trebuit să-l parcurgă până la capăt pentru salvarea omului. N-a rămas nimic neîmplinit, a săvârșit tot ce trebuia. Săvârșitu-s-a nu înseamnă că toată suferința Lui a fost de prisos, că totul sfârșește în moarte, dimpotrivă, că moartea Lui vine când a împlinit tot ce trebuia să împlinească pentru mântuirea noastră. S-a împlinit în întrergime, a împlinit absolut totul. Jertfa lui Iisus Hristos are maximă eficacitate pentru noi. Crucea și pe ea moartea Domnului nu înseamnă eșec, capitulare în fața răului și a morții, ci biruință, împlinirea desăvârșită a planului lui Dumnezeu pentru salvarea omului. Aceasta s-a săvârșit în mod desăvârșit, căci pentru noi a pătimit și a murit Iisus Hristos. Jertfa Lui înseamnă viața noastră. Ne iartă și ne iubește, amândouă dovedite în jertfa Lui pe cruce. Iisus n-a pătimit pentru păcaele Lui, pentru că nici n-avea, ci pentru ale noastre. Ca să ne ușureze pe noi de ele, le-a luat asupra Lui. Numai acela e un Dumnezeu adevărat, atotputernic și bun, care cunoaște ca Iisus Hristos neputințele noastre, păcatele noastre, care ne ajută și e alături de noi.

Pentru Vinerea Patimilor vă recomand să cântați în familiile D-voastră din cântările Prohodului. Cine vrea să urmărească cum ai avut loc pas cu pas patimile Domnului, îi recomand să citească din cartea mea pag. 404-414

Pr.Dr. Viorel Mehedințu, 17. Aprilie 2020

Cuvânt la Învierea Domnului.
Home